Frică. Panică. Nesiguranţă. Incertitudine. Teamă. Haos. Există oare cuvinte mai potrivite pentru a descrie starea populaţiei după un atac terorist? Se mai simte careva în siguranţă în aer liber ori în afara casei sale? Date fiind cele petrecute, mai pot instituţiile statului să îţi garanteze protecţia? Există certitudinea că nu mai urmează un alt atac? Toate acestea nu fac decât ca la sfârşitul zilei să fim devoraţi de frică şi să uităm să fim oameni, nefiind cu nimic mai presus decât cei vinovaţi. Până la solidaritate, e de parcurs un drum lung şi anevoios, un drum pe care fiecare trebuie să meargă, doar împreună putând a fi recâştigată normalitatea şi a ieşi cu adevărat învingători într-un război al terorii.

Un atac coordonat şi peste 900 de morţi a îndoliat încă o dată America, care nu credea că după 9/11 să mai treacă vreodată prin aşa ceva. În timp ce unii îşi plâng morţii, pentru Tom Kirkman au trecut doar câteva ore de la investirea sa în funcţia de preşedinte al lumii libere, cei 10 predecesori pe linie ierarhică care ar fi putut fi în locul său, fiind cu toţii decedaţi. Doar de câteva secunde este nevoie pentru a arunca o întreagă naţiune în haos însă este nevoie de luni şi poate chiar ani pentru a putea fi reparat răul făcut. Victoria sa cu ambasadorul Iranului din episodul trecut a devenit atât de nesemnificativă încât pare a nici nu se fi petrecut, media şi marea majoritate a clasei politice continuând să îl pună la zid pe actualul preşedinte, mizând doar pe lipsa sa de experienţă pentru o asemenea funcţie.

Fără o revendicare din partea vreunei grupări teroriste ori o nominalizare directă din partea autorităţilor, frica şi prejudecăţile pun stăpânire pe populatie şi ce e mai rău, pun stăpânire chiar şi pe cei numiţi să apere comunitatea. Încă o dată culoarea pielii şi etnia se dovedesc a fi victorioase într-un război continuu al urii din partea semenilor. La Casa Alba lupta pentru putere continuă să facă victime, reprezentanţii structurilor de securitate dorind reinstaurarea imediată a Patriot Act, însă în teritoriu nici nu e nevoie de o astfel de lege pentru a-i arăta pe alţii cu degetul. Indiferent ce directivă ar da preşedintele, e cu două tăişuri: fie mult prea drastică, fie prea puţin impunătoare dată fiind situaţia. Discursurile pompoase şi directivele prezidenţiale nu pot înlocui Guvernul, Curtea Supremă ori Cabinetul, toate aceste structuri având vacantă treapta de sus a organigramei. Faptul că la putere a ajuns un necunoscut, frica şi dorinţa aparentă de siguranţă fac ca autoritatea lui Kirkman să fie luată în derâdere, guvernatorul Royce fiind exemplul cel mai potrivit. Deciziile pripite şi prejudecăţile populaţiei pe baza trecutului nu fac decât să conducă la moartea unui tânăr nevinovat, singura sa cupla fiind etnia.

Noul nume de cod al preşedintelui este Phoenix. Nici că se putea unul mai bun dată fiind situaţia, însă cum poate renaşte ţara şi a deveni mai puternică după cele întâmplate dacă simpla prezenţă a lui Kirkman printre oamenii săi, trece neobservată? Decizii proactive cer a fi luate însă pe termen lung acestea nu fac decât a dăuna societăţii. Într-o astfel de situaţie, ce este mai important? CV-ul sau experienţa şi valorile unui om? De ce trebuie ţinut cont când este nevoie de o numire în funcţie? Dacă alegerea unor membrii pentru Cabinet este atât de dificilă şi contradictorie, cum poate Kirkman să guverneze? Într-adevăr, în lipsa unei soluţii pertinente din partea celor care ar fi trebuit să îl sfătuiască, cacealmaua se dovedeşte a fi metoda ideală de a câştiga această luptă de putere cu Royce, însă Casa Albă nu este locul pentru a paria pe viaţa oamenilor.

Asemeni stilului în care sunt privite hotărârile prezidenţiale în astfel de momente, aşa şi vizita lui Kirkman la ruinele a ceea ce a fost o dată Capitolul, este cotată ca fiind una în semn de respect ori una pur de PR. O nouă încercare din partea lui Tom de a calma populaţia se dovedeşte a fi un eşec total, mai ales când pe fundalul vorbelor idealistice ale preşedintelui, în alt colţ al ţării un tânăr este agresat de poliţie.

După cum spuneam în recenzia trecută, cercul de încredere al noului preşedinte este format din Emily, Aaron, Seth şi Mike, aceştia fiind cei care pentru moment îl sprijină şi îl ajută să se acomodeze cu întreaga situaţie, noua funcţie şi cu eticheta noului său statut. Acestora pare a li se alătura Kimble Hookstraten, membră a Congresului şi supravieţuitorul desemnat al partidului republican. O femeie cu un puternic pedigree politic, simpla sa intrare în Casa Albă atrăgând toate privirile, făcându-i pe cei prezenţi să se oprească din activitate, un bun moment de antiteză cu cel de la începutul episodului când Tom parcurge acelaşi hol şi nimeni nu îi dă atenţie. În faţa tragediei survenite, deocamdată aceasta îl sprijină pe Kirkman ajutându-l în problema cu Royce, însă rămâne de văzut cât timp va dura această alianţă şi cât mai este până când interesele partidului opozant vor începe a pune presiune pe relaţia celor doi. Din scurta descriere făcută de Emily, Kimble ar fi un om de valoare pentru echipa lui Kirkman, un bun mentor. Din păcate, slabe şanse ca acest lucru să se întâmple.

Privind spre America, întreaga lume are pe buze o singură întrebare: cine se face vinovat de acest atentat? 75% din informaţiile strânse conduc spre Al-Sakar, o grupare nord-africană descendentă Al-Qaida. Sunt cele 75 de procente suficiente pentru a începe o ofensivă împotriva acestora, acum când toată lumea te priveşte şi aşteptă chiar şi cea mai mică greşeală pentru a te sancţiona? Pentru generalul Cochrane este suficient pentru o misiune militară de amploare, însă pentru noul lider al lumii libere, nu. Fără a ştii încă, agentul FBI Hannah Wells este de aceeaşi părere, nefiind încă convinsă de toate aceste dovezi care apar însă fără a urma tipicul grupării. Da, Al-Sakar foloseşte RDX; da, preferă atentatele cu numeroase victime umane şi da, utilizează acele tipuri de dispozitive explozive precum cel găsit de genişti în episodul trecut. Cu toate acestea, ceva este în neregulă cu modul de operare care nu pare a se încadra în profilul grupării. Chiar dacă pentru moment nu este luată în seamă de şeful său, dacă va dori să evite un război declarat de US cui nu trebuie, Hannah va trebui să descopere dacă Al-Saqar se fac într-adevăr vinovaţi de atacul la adresa Americii ori dacă le este înscenat. O misiune dificilă şi cu atât mai greu va fi să îi facă pe superiori să vadă adevărul şi să nu continue să creadă în aceast miraj doar pentru că li se pare facil. Până atunci, episodul se încheie oarecum într-o notă pozitivă, salvatorii reuşind să găsească printre dărâmături, primul supravieţuitor.

Pe lângă omul politic, Tom este şi un familist convins, motiv pentru care nu pot trece peste unul din momentele care mi-au lăsat un gust amar în acest episod. În timp ce tatăl său se confruntă cu cea mai mare provocare a vieţii sale, fiul cel mare, Leo, nu pare a conştientiza gravitatea situaţiei în care se află atât familia cât şi întreaga naţiune, acesta fiind incapabil să îndeplinească o simplă rugăminte primită de la mama sa. Din păcate scenariştii au apelat la acest şablon al adolesecentului teribilist, răzvratit şi lipsit de empatie, o tipologie care chiar nu era necesară şi nu îşi are locul în toată această distribuţie. Serialul celor de la CBS, Madam Secretary, a demonstrat că pot exista şi adolescenţi inteligenţi şi responsabili, care să le fie alături părinţilor lor şi cu care se poate purta o discuţie matură.

Un episod bun, poate chiar mai bun decât premiera, un început de drum dificil pentru Kirkman care s-a văzut aruncat într-o funcţie la care nu a sperat vreodată. Un atac care, similar 9/11, a reuşit să îi facă pe cetăţeni să fie uniţi, să redevină o comunitate, încă o dată steagurile Americii fiind arborate în semn de respect şi naţionalism.

Până la recenzia viitoare dedicată 1×03, vă las în compania materialelor promoţionale pentru episodul de săptămâna viitoare, 1×04 ‘The Enemy’. Pentru cine nu este la curent, Designated Survivor poate fi vizionat săptămânal pe Netflix, aceştia urcând episodul imediat după difuzarea din US. De asemenea, ratingurile bune şi aprecierile criticilor i-au făcut pe cei de la ABC să decidă extinderea comenzii numărului de episoade cu nouă noi scenarii, sezonul 1 urmând a fi acum unul complet, de 22 de episode (aici).

-Raisa-