“[…] Because peace exists. It lives in everything we hold dear. That is the promise of peace. That one day, after a long life, we find each other again.” – Elena

Mi-am propus să scriu această ultimă rezenzie TVD la cald, însă nu reușesc să mă adun deloc după acest final… EPIC. 8 sezoane, 171 de episoade, 8 ani, 5 personaje foarte dragi. Pff, e greu, foarte greu să-mi iau rămas bun de la această rutină. Resimt acest rămas bun ca pe o despărțire de niște prieteni buni. Sunt sigură că și pentru voi este la fel.

M-am apucat de acest serial când primul sezon avea vreo 15 episoade apărute. M-a cucerit pe loc, de la primul episod. Îi citeam cu interes recenziile pe vechiul TvBlog, urmând ca după câțiva ani să-i scriu chiar eu recenziile, lucru care l-a făcut și mai special pentru mine. Cu toate că în acești 8 ani nu a fost întotdeauna la înălțime, având și sezoane mai slabe, acum, la ceas de rămas-bun nu pot să mă gândesc decât la reușita primelor 4 sezoane și la actorii care au dat viață unor personaje memorabile și ușor de îndrăgit. Mă gândesc că îmi va lipsi teribil Caroline cu optimismul ei molipsitor, Bonnie cu încăpățânarea ei de a se sacrifica mereu pentru cei din jurul său, îmi va lipsi Stefan pentru capacitatea lui de a fi acolo “no matter what”, Elena pentru felul ei de a fi prietenă, dar cel mai mult și mai mult îmi va lipsi Damon, pentru carisma lui, pentru puterea de a lua decizii în cele mai limită situații, pentru că a avut cele mai bune replici din serial, pentru felul în care a fost frate, prieten, iubit.

Am încercat să nu-mi creez nici un scenariu cu privire la final. Pur și simplu am așteptat să fiu surprinsă. Acum nu știu dacă am fost chiar surprinsă, dar pentru ultimele 43 de minute au avut loc destul de multe răsturnări de situație, iar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult este faptul ca au încercat să aducă povestea într-un punct care să trimită la primul sezon, la cum a început povestea. Și, zic eu, au reușit să o facă într-un mod destul de frumos. Pe mine una, chiar m-a emoționat până la lacrimi.

Povestea a început din cauza lui Katherine și se termină cu ea. După ce reușește să se dea drept Elena și să-i păcălească încă o dată pe cei doi frați (undeva între prima înjunghiere și întâlnirea din pădure cu Damon, care conform calculelor mele ar fi vorba de aproximativ 10 minute, Kat își face și buclele alea superbe care o identifică de fapt – scuze pentru paranteza lungă, dar m-a amuzat faza! :)) ), începe un joc contra cronometru de-a șoarecele și pisica. Katherine ascunde corpul Elenei, astfel ca atunci când Mystic Falls va fi ras de pe fața pământului Elena să piară odată cu el. Evident, planurile nu îi ies, pentru că “unde-s mulți puterea crește”, iar de data asta Miss Pierce e pe cont propriu. Deși Damon alege să se sacrifice și să moară asigurându-se că Katherine e în locul care trebuie atunci când Bonnie va rupe vraja, Stefan e cu un pas înainte de data asta. Deși nu m-am prins imediat, da, Stefan chiar moare, lăsând în urmă amintirea unui om care a murit cu demnitate, încercând să-și spele păcatele făcute ca vampir și un Damon transformat în om, care să trăiască o viață scurtă, dar fericită alături de iubirea vieții lui-Elena.

Bonnie Bennet reușește să-și salveze încă o dată prietenii. Cu ajutorul întregului său clan de vrăjitoare Bennet, Bonnie rupe vraja și distruge Iadul, trezindu-și la viață prietena fără să fie nevoie ca ea însăși să moară. Chiar și fără prezența fizică a lui Enzo, viața lui Bonnie merge înainte, ea alegând să plece departe de Mystic Falls, să călătorească. Cu alte cuvinte, chiar să trăiască.

Caroline, rămasă văduvă mult prea devreme, îndeplinește ultimul vis al soțului său Stefan și deschide împreună cu Alaric o școală pentru copii speciali, asemeni gemenelor sale. Ea primește o donație neașteptată, din partea unui vechi prieten…Klaus. Mă bucur mult că l-au amintit acum la final, chiar și așa indirect. Caroline înțelege motivele lui Stefan încă de când Alaric îi comunică ceea ce a ales acesta să facă. Deși este dureros pentru ea, știe că astfel Stefan și-a găsit pacea.

Elena se înscrie la Medicină, reîntorcându-se astfel la un vis mai vechi-acela de a salva oamenii. Ea își reia de asemenea și obiceiul de a scrie în jurnal, de această dată în fața criptei lui Stefan. Mi-a plăcut foarte mult trimiterea la primul episod, când Damon își face apariția în chip de corb, la fel cum mi-a plăcut și modul în care a fost recreat momentul primei întâlniri a Elenei cu Stefan, pe coridorul școlii. Astea sunt două plusuri mari pe care le dau episodului.

Nu întâmplător, pentru scena în care Stefan pleacă de lângă Elena și din locul în care s-au întâlnit prima oară începe această melodie, care a fost auzită prima oară în acest serial în episodul 1×01 – v-am zis eu ca totul e cât se poate de bine gândit! Mi s-a zbârlit părul de emotie…

Continuând să mergem pe aleea amintirilor, în contextul suprapunerii lumii celor vii cu lumea celor morți pentru scurt timp, ne luăm pentru ultima oară rămas bun și de la Lexi, Jo, Tyler, Jenna, John, Liz Forbes, Vicky. Așa cum spuneam, e menționat și Klaus, apare și Jeremy pentru o clipă. Mi-a plăcut ideea lor de a readuce în poveste cât mai multe personaje din trecut. Eu zic ca le-a ieșit frumos.

Damon și Elena au trăit fericiți până când moartea i-a despărțit. Astfel, Elena se reîntâlnește cu toți ai ei pe veranda casei Gilbert din vremurile fericite-părinții, Jenna și John-, undeva într-o altă dimensiune, găsindu-și și ea pacea. Și Damon își regăsește fratele, acolo unde l-a lăsat cu mulți ani în urmă-în cripta Salvatore. Astfel totul este înghițit de lumină, iar cortină cade ușor peste scenă.

Au fost Jurnalele Vampirilor. A fost o poveste despre dragoste, despre prietenie, despre curaj, despre sacrificiu, despre alegeri greșite, despre bine și rău, despre vampiri, vrăjitoare, vârcolaci, originali, hibrizi, dubluri malefice, demoni, sirene, vânători. A fost o poveste care ne va rămâne în minte și în suflete multă vreme de acum înainte.

It has been a hell of a ride!

Cu drag, aceeași,
Iustina

---