Cât înseamnă o zi? Cât de mult te poate ajuta o zi să te ridici de la stadiul de rock bottom? Îți poți construi viitorul într-o zi? Îți regăsești Dumnezeul într-o zi? Sau poate simți în această zi ceva ce nu ai mai simțit de ani buni? Sau poate, după această zi, vei ajunge fix de unde ai plecat? Ce se poate întâmpla într-o zi?

Episodul de față a fost unul ceva mai deosebit. Poate că nu a fost atât de evident, dar scenele care au compus episodul au fost ceva mai lungi, capitol cu capitol. Deși au părut succesive, acestea s-au desfășurat pe parcursul a 24 de ore, de la răsărit până la următorul răsărit. Iar capitolele s-au desfășurat, pe rând, astfel:

A răsărit soarele pentru April, însă nu pe strada ei, ci pe strada barului, în interiorul căruia se află aceasta și unde a dormit, atât de elegant, cu capul pe bar. Să fie oare rock bottom? Se poate mai jos de atât? Aș tinde să cred că da, fiindcă serialul are căi mereu surprinzătoare de a găsi metode și mai fucked up prin care să își dezechilibreze – iar asta e puțin spus – personajele. Dintre toate evenimentele prin care a trecut, faptul că April l-a pierdut pe Dumnezeul în care își pusese toate speranțele și toate credința a determinat-o să acționeze într-un mod de-a dreptul enervant, alimentată fiind de paranoia, combinată cu o victimizare excesivă și cu un fatalism izbitor. Cele 24 de ore ale lui April sunt completate de cazul pe care îl preia din unitatea de primiri urgențe, un rabin care revine la Grey Sloan Memorial, după ce i-au fost administrate o serie de antibiotice de către Miranda, tratament care acum are efect toxic asupra organismului său. Desigur, Bailey nu a greșit cu nimic, dar April nu vede asta, considerând oportun să își descarce frustrările pe oricine vede în fața ochilor și nu îi este pacient. Jackson o mai temperează, dar efectul este de scurtă durată, căci este nevoie de o muncă asiduă de convingere ca April să nu distrugă tot ce atinge. Din păcate, April este convinsă de soarta pacientului său, care nu acceptă să i se administreze morfină sau alte medicamente care să îi ușureze suferința, ci preferă să încerce să o aducă pe Kepner pe drumul cel bun – poate nu chiar cel bun, dar în niciun caz pe drumul pe care a luat-o de când a uitat să creadă în propria persoană mai mult decât într-un Dumnezeu care a dezamăgit-o. Discursul rabinului îmbină elemente ale credinței cu abilitatea (poate chiar necesitatea) de a lua situația în propriile mâini. Pe tot mapamondul, la nivel micro sau macro, se întâmplă tot felul de orori, dar este de datoria noastră să facem tot ce ne stă în putere să reparăm, să vindecăm, să facem bine. Dar, cel mai important, nu trebuie să irosim timp prețios întrebându-ne „de ce?”, fiindcă, uneori, astfel de întrebări nu au răspuns – la urma umeri, de ce tratamentul care ar trebui să vindece un pacient îl omoară? Iar realizarea asta se cheamă tot maturizare. De remarcat că sufletul Grey’s parcă și-a făcut din nou simțită prezența o dată cu povestea rabinului Eli, fiindcă unul din cele mai importante elemente care construiesc universul Grey’s este abilitatea de a ne face să simțim de-a dreptul devastați pentru un personaj pe care l-am văzut într-un singur episod.

Cele 24 de ore ale lui Owen încep pe un alt continent. După discuțiile cu Amelia referitoare la relația pe care a avut-o Hunt de-a lungul timpului cu Teddy Altman, acesta ăși face apariția la ușa fostei sale partenere de front, care își deschide larg brațele – și nu numai – și reușește să îl facă pe Owen să se simtă… dorit? Singurul impediment este chiar situația lui Teddy: aceasta și-a construit propria viață în Germania, are proiecte în desfășurare, dar se declară mai mult decât fericită să îl primească pe Hunt în viața ei la mii de kilometri depărtare de Seattle. Mai mult, și Owen pare a fi dispus să se adapteze la o altă viață, alături de cea care îl cunoaște mai bine decât se cunoaște pe sine – iar de aici apare și problema. Nu a durat mult – doar câteva priviri către orașul înzăpezit – ca Teddy să realizeze că Amelia se află în spatele deciziei lui Hunt de a se urca în avion, ca mai apoi să construiască o poveste pe cât de frumoasă, pe atât de ireală. Și scurtă, căci în acest stadiu conflictul este inevitabil, iar cele 24 de ore ale lui Owen se încheie cu o Teddy de-a dreptul dezamagită și furioasă, care efectiv îl alungă pe acesta, și de data aceasta nu doar din casa ei.

A fost o surpriză – plăcută, cred – să o vedem pe Meredith cu zâmbetul pe buze, iar conversațiile pe care le-a purtat cu dr. Nick Mars, în trecere prin Grey Sloan Memorial după prelevarea unui ficat pentru transplant, au fost plăcute și relaxante, prin prisma subiectelor pe care cei doi le-au abordat: de la planuri „B”, la trecut, prezent și viitor și de la insule italiene la vânzători de pantofi, cei doi au fost pe aceeași lungime de undă, iar faptul că Mer i-a salvat viața lui Nick – el însuși având un transplant la activ – nu a fost decât cireașa de pe tort, astfel încât mă întreb dacă îl vom mai vedea pe doctorul Mars prin zonă. Ceea ce a fost și mai surprinzător decât zâmbetul larg al lui Meredith în timp ce era în salonul pacientului său, este modul cum s-a încheiat episodul, la sfârșitul celor 24 de ore, căci nu mă așteptam să i se confeseze lui Alex că nu s-a mai simțit astfel decât în preajma lui Derek.

Cu toții am fost la un moment dat un om într-un bar, nu?

-B