De câte ori pe zi suntem întrebați „ce faci?” sau „ești ok?”? De câte ori întrebăm și noi, la rândul nostru, colegii, familia, prietenii? Dar de câte ori răspundem sincer la aceste întrebări? De câte ori și cui spunem cu adevărat ceea ce simțim, în loc să ne rezumăm la un „bine, tu?”, deși noi suntem departe de a fi „bine”, poate după o noapte nedormită, după o dezamăgire suferită, după o ceartă cu cineva care înseamnă ceva în viața noastră sau purtând povara unui secret pe care nu îl putem spune nimănui?

Astfel își începe și monologul Meredith, care și-a luat o zi liberă pentru a o urmări într-un mod foarte dubios pe Teddy prin parcurile de distracții a face cookies pentru Zola, însă simte nevoia să intervină în situația în care se află Altman, iar cele două petrec ziua în bucătărie, Teddy preluând frâiele și reușind să o salveze pe Mer, etalându-și veleitățile de cofetar-bucătar. Evident, discuția dintre cele două se învârte în jurul secretului pe care îl cară Teddy, Mer fiind de părere că Owen ar trebui să știe că este tatăl copilului nenăscut al acesteia, însă acest lucru se va dovedi tot mai dificil, din cauza faptului că Hunt și Amelia sunt într-o zonă de confort, în care neînțelegerile fac parte din trecut, punându-și eforturile la comun pentru a crește o familie în toată regula.

Chiar dacă asta presupune ca ambii să își ia o zi liberă – jumătate din episod s-a desfășurat în afara spitalului de această dată – pentru a o urmări pe Betty la școală și în afara ei, ca să se asigure că nu va chiuli sau, și mai rău, că nu va încerca diverse substanțe care au adus-o de prima dată în sânul familiei ad-hoc Owen & Shepherd. S-a mai folosit în trecut tehnica asta narativă în serial: situația unui personaj sau a unui cuplu se îmbunătățește progresiv, doar ca să urmeze o „bombă” (câteodată chiar literalmente o bombă), care să îi dea peste cap complet. Prevăd o astfel de situație în cazul celor doi, fiindcă este doar o chestiune de timp până ca secretul lui Teddy să iasă la suprafață. Și atunci să te ții.

O altă surpriză la care am asistat în acest episod este reapariția lui Jackson, revenit după ce a admirat copaci și a făcut drumeții prin sălbăticie, în căutarea sinelui. Evident, Maggie nu îl primește chiar cu brațele deschise, dar episodul se termină cu cei doi într-o armonie completă, poate ușor influențată de cazul cu care Jackson s-a prezentat la spital, o intervenție complicată, realizată pro bono de către acesta, Alex și Link. Este nevoie de un astfel de caz special ca Avery să realizeze că locul lui nu este pe munte, ci în sala de operații – realizăm greu noi, oamenii, lucruri de acest gen. Uneori este nevoie de o schimbare de perspectivă ca să ne găsim locul. Și nu e nimic greșit în asta.

Dat fiind faptul că Mer era ocupată cu cookies și sfaturi de viață, lui Maggie i-a revenit grija lui Cece, pețitoarea care așteaptă transplanturi de inimă și rinichi. Evident, fiind genul de persoană care trebuie să fie mereu ocupată – și pe bună dreptate – Cece i-a prins în vizor pe Casey și pe Maggie, mai exact viețile lor sentimentale. Dacă Parker a expediat-o ușor, arătându-i o fotografie cu iubita lui, cu Maggie a fost ceva mai complicat, însă a ajutat-o pe aceasta să constate că revenirea lui Jackson (ca și plecarea lui) nu este cel mai rău lucru care li s-a întâmplat celor doi. Story arc-ul lui Cece continuă, însă la cum se desfășoară lucrurile de regulă în universul Grey, este foarte posibil ca aceasta să nu aibă parte de un final fericit, însă povestea în sine este una plăcută, fiindcă la câte drame au loc pe holurile spitalului, era nevoie de cineva care să le deschidă ochii medicilor.

Miranda și Jo continuă să lucreze împreună, însă fiindcă e nevoie de ceva mai multă implicare, cele două lasă cercetarea deoparte și se ocupă de tratarea unei paciente ajunsă în pragul disperării din cauza afecțiunii de care suferă, deoarece nu i-a dat nimeni de cap până acum. A fost nevoie de un sandwich ca Bailey – și nu Meredith! – să își dea seama de cauza durerilor pe care le acuza pacienta, reușind să descopere diagnositcul.

Nico și Schmitt sunt într-o continuă tachinare, provenind din partea carismaticului ortoped nou-venit în Grey Sloan Memorial, iar Glasses, stângaci și crispat, influențat pe de o parte de Helm și pe de alta de propria-i curiozitate, încearcă să facă un pas, dar pretendentul său este ușor inabordabil. Schmitt este dezamăgit, însă sunt convins că va exista mai multă interacțiune dintre cei doi – altfel de ce i-ar fi adus aminte Nico de „datoria” de la bar?

Trebuie să mă întreb: cine ar fi crezut că se va înfiripa o prietenie (artistică) între Webber, Link și DeLuca?

Ceea ce am constatat în ultima perioadă la cel mai longeviv serial pe care îl urmăresc este că a devenit mult mai ancorat în realitate în comparație cu sezoanele din anii trecuți. Sezonul acesta și mare parte din cel actual nu mai au acel dramatism dus la extrem, ci mi se par mai realiste, mai aproape de uman. Este o performanță să poți să te menții astfel la 13 ani de la lansare.

-B