După sute de episoade emoționale, Grey’s Anatomy încă reușește să apeleze la empatia privitorului, să îi asalteze latura emoțională cu povești – de data aceasta, chiar inspirată din realitate – cu care să rezoneze mai mult sau mai puțin, dar cert este că sunt ancorate profund în realitatea noastră de zi cu zi.
În această realitate, lupta perpetuă pe care o numim „viață” este presărată cu victorii, cu înfrângeri, cu o multitudine de bătălii pe care le ducem în fiecare zi, fiecare în ritmul lui, fiecare la viteza lui, fiecare cu victoriile sau cu eșecurile lui. Într-o lume pregătită să te atace la orice colț, a-ți păstra demnitatea, calmul și integritatea par lucruri desprinse de realitate. Însă nu putem decât să luptăm așa cum știm noi mai bine, având grijă și de propria fericire, în cea mai mare măsură. Cam acesta ar fi și motivul pentru care nu trebuie să judeci pe nimeni din jurul tău: nu îi știi luptele.
Drept dovadă a realismului, episodul centrat pe intervenția chirurgicală a lui Catherine are drept sursă de inspirație lupta pe care o duce una dintre co-producătoarele executive al serialului și scenarista acestui episod, Elisabeth R. Finch. Totul a pornit de la o discuție între aceasta și Krista Vernoff, showrunner-ul Grey’s Anatomy, Finch mărturisindu-i acesteia că urăște cuvinte precum „bătălie”, „luptă”, „victorie” sau „înfrângere” atunci cineva face referire la cancer. Până la urmă, cineva care a murit în urma acestei boli… nu a luptat suficient de mult? Pornind de la această discuție și alimentată de faptul că cea mai mare parte din poveștile persoanelor suferinde de cancer se încheie într-un sens sau altul, fără căi de mijloc, Finch – care are o tumoră la baza coloanei vertebrale ce nu poate fi redusă ori operată – a scris acest deznodământ pentru Catherine: ea însăși trăiește pe această cale de mijloc, gestionându-și viața așa cum știe mai bine.
De fapt, despre asta a și fost episodul de față: despre a te împăca cu situația actuală și de a-ți trăi viața așa cum dorești, fără să te lași afectat de ceea ce poate părea o sentință la moarte. Nu vorbim aici despre a te complace într-o situație pe care nu o poți schimba, nici măcar despre a vedea jumătate plină a paharului – ci despre a-ți impune să-ți cauți fericirea în locuri neștiute și nebănuite, despre a prelua controlul asupra propriei vieți, fără să fie dictată în vreun fel de tumori inoperabile.
Deși operată de genialii Shepherd și Koracick, aceștia au întâmpinat dificultăți neașeptate pe parcursul intervenției și au reușit să extirpe 95% din tumora lui Chatherine, fără să îi afecteze funcțiile cognitive ori motorii – după cum zicea ea însăși, ne așteptam să o elimine complet ori să treacă la cele veșnice chiar pe masa de operații, însă deznodământul ce poartă nuanțe de gri a fost cu totul neașteptat. O somitate precum Fox înțelege că se poate trăi și cu un astfel de deznodământ, plănuind să organizeze totuși petrecerea promisă lui Jackson.
Povestea secundară a episodului a avut-o drept protagonistă pe Mer, care, la îndemnul lui Richard, îi face o vizită lui Thatcher, tatăl ei, care nu mai are multe zile de trăit. Întâlnirea a fost una emoționantă și emoțională pentru cei doi, și Meredith a avut ocazia să îi reproșeze tatălui său ceea ce nu a avut curajul sau oportunitatea să îi spună până ca acesta să ajungă pe patul de moarte, deși pornise de la intenția de a păstra comunicarea la un minimum necesar. Fiindcă dezgroparea sentimentelor din trecutul istoric nu este chiar o soluție, Mer a înțeles faptele tatălui său din copilăria ei, dar nu înseamnă în mod expres că iertarea pe care o căuta Thatcher este deplină, însă cu siguranță această întâlnire i-a schimbat perspectivele lui Meredith cu privire la relațiile – și-așa defectuoase – cu părinții ei.
După cum zice melodia faimoasei trupe suedeze, preluată pentru titlul acestui episod, învingătorul ia tot – însă dacă privim multitudinea și complexitatea nuanțelor pe care le îmbracă viața, nu orice înfrângere este un eșec total, precum nicio victorie nu este un triumf deplin. Totul depinde de perspectivă.
-B