După cum zice Meredith în monolog, avem tendința să luăm lucrurile de bune. Realizând o anaologie cu corpul uman, care funcționează neîntrerupt fără să realizăm eforturile pe care le depune în a ne ține în viață, în același mod ne bazăm pe oameni, lucruri, evenimente pe care le considerăm firești și pe care nu le luăm în considerare – poate din obișnuință, poate de frică sau poate din ignoranță – deoarece suntem siguri că vor fi acolo până la ultima noastră suflare. Ce e mai grav, însă, este că oamenii pleacă, lucrurile dispar, evenimentele nu se mai întâmplă și, inevitabil, realizăm că le-am avut după ce le-am pierdut.

Meredith a luat de bună relația sa cu DeLuca, care merge surprinzător de bine până la momentul actual, însă a partaja existența acesteia cu cei trei copii ai săi este un mare pas înainte, pe care Grey se decide să îl facă, însă numai după ce se folosește de o cantitate impresionantă de înghețată, plănuindu-și confesiunea, însă neașteptându-se la scurta întâlnire a lui DeLuca cu Zola. Așadar, tipul trist de pe canapea joacă un rol tot mai important în viața lui Mer.

Jo nu știe cum să facă față situației ingrate în care se află, motiv pentru care apelează la o soluție simplă, la îndemâna oricui vrea să uite temporar de problemele mai mult sau mai puțin importante cu care se confruntă. Își ia de bun jobul și ia decizia foarte inspirată de a bea înainte de a se posta în laboratorul unde Jackson dezvoltă pielea ce poate fi aplicată sub formă de spray. Ceea ce pot să pricep este că Jo trece prin momente pe care nu pot să le înțeleg – probabil numai o victimă poate să le înțeleagă, din păcate – însă de această dată a trecut peste linia de sfidare și de prostie. Reacția ei este aproape nulă când Avery îi spune cu îngrijorare că persoanele din jurul său își fac probleme pentru ea – zic aproape nulă, fiindcă îl tratează pe Jackson cu o aversiune rece și cu o privire pierdută, parcă țipând în interior. La dojeneala acestuia se adaugă și abordarea fără mănuși a lui Alex, care s-a săturat să comunice – dacă se poate numi comunicare – cu un obiect de mobilier care consumă vodkă.

Povestea lui Toby și a mamei sale, care nu își mai poate folosi membrele în urma unui accident, continuă cu un transplant de celule stem pentru aceasta din urmă, o intervenție experimentală realizată de Koracick împreună cu Amelia și Orto-Barbie, după cum l-a botezat Tom pe Link. Nu ni se arată rezultatul operației, însă dialogul dintre Amelia și Koracick este mereu unul plăcut și amuzant, mai ales că cei doi par a cunoaște mai bine pe celălalt decât propria persoană, făcând analogii între relația dintre Shepherd și Link, respectiv Teddy și Tom.

Cum nicio relație nu scapă neatinsă de drame, vine și rândul lui Schmitt și Nico să dea de un obstacol. Cel din urmă eșuează în a administra o un tratament specific pentru un pacient apropiat de sulfetul lui Bailey, rezultând în moartea acestuia, chiar în ziua în care Kim are un interviu important cu cel mai prestigios spital din San Francisco, pe care îl țintește după terminarea rezidențiatului la Grey Sloan. Cum drumul spre iad e pavat cu intenții bune, Schmitt este de-a dreptul catalogat drept un eșec de către partenerul său în momentul când îi sugerează să amâne interviul.

Printre femei însărcinate care nu știau că sunt însărcinate și care au fost trimise de Andrew pentru a face un CT (!!!), vedem și prima ședință la psiho-whatever a lui Owen, care se hotărăște să își înfrunte demonii, împins de la spate de Megan. După cum ziceam anterior, probabil sora sa este singura care poate să îl scoată pe Hunt din starea de nimicnicie în care se află, iar răscolirea amintirilor din copilărie nu face decât să îi demonstreze acestuia că are probleme serioase pe care trebuie să și le rezolve înainte de a se lăsa să fie fericit.

Și când credeam că femeile care nu știu că sunt în travaliu e maximum de ciudățenie pentru un episod, la unitatea de primiri urgențe apare Gemma, cu care Webber împărțea același sponsor de sobrietate. Draga de Gemma a căzut… într-un stiletto, motiv pentru care a necesitat o intervenție de urgență pentru a-i scoate pantoful din piept, după care Richard i-a băgat mințile în cap, aflând că cei 17 ani de sobrietate ai Gemmei au fost înecați în alcool. Dispariția lui Ollie a afectat-o mult pe Gemma, ca și pe Webber, realizând că a luat de bună prezența sponsorului în viața sa.

Asta ni se întâmplă, de altfel, tuturor. Realizăm prea târziu că nu tot ce avem trebuie luat de bun, că viața asta e mult prea scurtă pentru a nu te bucura de ceea ce oferă și pentru a nu căuta fericirea în lucruri simple. Și în oameni.

-B