Din nou, suntem nevoiți să ne descurcăm cu niște detalii de context – trebuie chiar să ghicim contextul cu totul ca să ne dăm seama ce se întâmplă la Grey Sloan. Aparent, un bărbat și soția sa au fost atacați de un urs în episodul precursor din Station 19, iar Grey’s Anatomy acoperă partea de intervenție medicală. Într-o lume ideală, combinația dintre cele două ar fi bine-venită, dar comparăm un serial nou cu unul dintre cele mai longevive din prezent, iar permanenta intersectare a celor două lumi are ca efect frustrarea celor care nu urmăresc pompierii din Seattle și – o zic din nou – eu mă număr printre ei.

Avery sare dintr-un serial în altul, fiind – aparent! – martorul atacului, ajungând în urgența spitalului împreună cu cei doi. El va fi norocosul chirurg care va reatașa nasul pacientului (după ce va fi vascularizat în interiorul antebrațului său), iar Jo și Hunt se vor ocupa de mâna franjurată a soției sale. Povestea se complică, căci duo-ul este de fapt un triunghi amoros. Soția adulterină este profund impresionată de faptul că partenerul ei s-a aruncat în fața unui urs pentru ea, însă e cu sentimentele în altă parte. De fapt, călătoria în sine s-a făcut cu scopul de a pune punct căsătoriei dintre cei doi, dar formalitățile au fost întrerupte de urs. Soțul înșelat nu supraviețuiește post-procedural, ceea ce o determină pe aceasta să își reevalueze alegerile în viață. Această poveste complicată îi dă de gândit lui Jo, care brusc devine nesigură pe relația ei cu Alex. Conform lui Vernoff, încă mai sunt câteva episoade până aflăm cum va fi eliminat din serial personajul Alex Karev, însă este exclusă revenirea acestuia pentru un ultim episod. Nu știu alții cum sunt, dar eu, unul, sunt pregătit să se încheie intriga invizibilului Alex (care îi mai și dă cu seen lui Mer).

Dacă recent Maggie a avut o perioadă de semi-depresie, acum este rândul Ameliei să își ia câteva zile libere pentru a contempla la paternitatea copilului pe care îl poartă în pântece și la modul cum va afecta relația sa cu Link. Maggie abordează diferit problema, căci ea a crescut singură, dar Amelia a fost mereu înonjurată de o familie numeroasă și astfel asistăm la o conversație emoționantă între cele două surori, de genul ”you are the sun, not him”. Amelia se hotărăște să excludă din viața ei persoanele care nu acceptă că nu vrea să știe paternitatea copilului, inclusiv Link.

Lumea se agită cu amanți, căutări de apartamente și recunoașterea sexualității față de părinți (salut, Nico!), dar continuă și povestea pacientei Donna care îi dă bătăi de cap lui DeLuca, sub îndrumarea lui Riley, care a propus eliminarea tuturor medicamentelor și tratamentelor, astfel încât starea de rău a Suzannei să își facă de cap, cu scopul descoperirii unui diagnostic, însă, zice ea, „a suferi e mai bine decât a muri”. DeLuca este, însă, un haos ambulant: nu doarme, nu mănâncă, nu are liniște până nu descoperă diagnosticul cu pricina, motiv pentru care Mer devine îngrijorată vis-a-vis de mentalul acestuia, și pe bună dreptate, căci pare ușor dezaxat și cu grave dificultăți de concentrare. Riley se bazează pe acest haos, dar Mer are o altă părere, secondată de Carina, care îi aduce aminte că acest comportament eratic a fost și primul semn al instabilității tatălui lor. Evident, instabilitatea vine din familie. După o analiză a măduvei, DeLuca și Riley descoperă că Suzanne suferă de boala Still, o afecțiune extrem de rară, o versiune acută a artitei inflamatorii, fără vindecare, dar care poate fi ținută sub control. Deși deznodământul Suzannei este unul fericit, DeLuca este în continuare agitat și nervos, iar oricât de calmă ar fi Meredith în dialogul cu el, pare că (acum) fostul ei iubit este în pragul unei psihoze. Și după cum arată promo-ul pentru episodul următor… cred că va lua niște decizii regretabile.

„Dintr-un motiv anume, cineva, acum mult timp, a luat decizia că a vorbi despre ceea ce te doare este nepoliticos, că a te ascunde de alții și de durerea în sine are mai mult sens. Dar nu, este o minciună, o minciună care ne alină și ne distruge. Un sondaj a arătat că adultul obișnuit spune că face «bine» de 14 ori săptămânal, dar mai puțin de 1 din 5 chiar cred asta. Implicit, suntem cu zâmbetul pe buze, suntem curajoși. Dar câteodată, e mai curajos să admiți că ceva e în neregulă. Fiindcă nu poți pretinde că toul e «bine» la nesfârșit. Poți doar să speri că mai poți repara ce poate fi reparat.”

-B