În încercarea de a ne demonstra nouă înșine – deși, poate uneori nu e necesar – că suntem meniți pentru lucruri mărețe, mai ales în urma unei experiențe de viață și de moarte, ne scapă din vedere faptul că simpla încercare de a progresa este totuși o evoluție. De fapt, chiar simpla intenție, simplul gând că vrem să ne depășim condiția ne plasează în acea categorie de oameni care au potențial de a se autodepăși constant.

În aceeași categorie amintită mai sus intră și Meredith, care – o zic din nou – nu mai trebuie să demonstreze nimic nimănui, dar totuși se avântă în ceea ce va fi, probabil, cea mai mare provocare a vieții ei – și, dacă ați ajuns la sezonul 18 din Grey’s, știți deja că a avut parte de destule. Astfel, după ce o cheamă pe Amelia să își dea cu părerea vis-a-vis de propunerea lui Hamilton, aceasta acceptă cu anumite condiții să conducă studiul care ar urma să revoluționeze lumea medicală și, în cele din urmă, să trateze o afecțiune incurabilă în prezent: boala Parkinson. Primul pacient de test va fi chiar personajul lui Gallagher, iar Amelia se arată extaziată de set-up-ul pe care l-a pus la cale acesta. Laboratorul este mai mult decât high class, iar Shepherd se bucură mai ceva ca un copil la Disneyland. Deși nu se arată tocmai încântată de idee în primă fază, ceea ce o face pe Mer să se răzgândească este un cumul de factori și/sau influențe din partea altora: pe lângă încântarea Ameliei, Nick îi aduce aminte că deși se teme de eșec, de umilința publică și de irosirea a milioane de dolari, nu este în natura ei să joace la sigur, iar riscul a făcut parte mereu din experiența ei personală și profesională. Ce e drept, mă așteptam ca răspunsul să fie unul pozitiv, iar Meredith să se mute în Minnesota, cel puțin temporar, dar Hamilton a fost de acord cu propunerea ei de a conduce studiul din Seattle, unde va avea un laborator la distanță, astfel încât să nu își supună copiii unui stres suplimentar generat de mutarea într-un alt oraș.

În timp ce Meredith este adulată în Minnesota, Webber readuce la viață conceptul de „olimpiadă a chirurgiei” printre medicii rezidenți – o serie de probe în urma cărora câștigătorul va avea ocazia de a conduce o operație de unul singur. Schmidt este câștigătorul „olimpiadei” și, alături de Jo și sub supravegherea lui Richard, a operat o tânără pacientă de-a lui Jo, care și-a inserat obiecte… ceremoniale în zone unde nu ar trebui să existe obiecte ceremoniale, ca să fiu elegant. Evident, nu totul merge ca uns, dar Schmidt are în spate o întreagă echipă de rezidenți care l-au determinat să își facă ordine în gânduri și să încheie intervenția cu succes.

Problema rasială este adusă din nou în discuție, de data aceasta privită prin ochii lui Winston, care are o tânără pacientă, pasionată de rețelele de socializare, în mare nevoie de un transplant de rinichi. Deși ar fi candidatul potrivit pentru o astfel de operație, Rashida nu este pe lista de așteptare, din cauza faptului că un indicator care determină includerea pe această listă nu se află în parametrii corespunzători. Winston descoperă că metoda prin care se calculează acest indicator este una învechită, care ia în considerare culoarea pielii atunci când se pune problema condiției fizice a pacientului. Trecând peste protocoale și reguli depășite, Winston reușește să își pună pacienta pe lista de așteptare, ceea ce nu garantează că va exista un rinichi pentru Rashida, însă tot e mai bine decât dacă nu ar fi pe această listă.

Teddy și Owen fac echipă în a trata un veteran cu o formă agravată de fibroză pulmonară, cauzată de ani de respirat aerul contaminat de pe frontul de luptă. Deși pacientul își cunoaște condiția, iar Owen vrea să răstoarne sistemul și să ia în piept toată armata americană, fără să țină cont că tot ceea ce își dorește Danny este să petreacă restul de timp care i-a mai rămas în liniște, alături de fiul său.

Ați crede că o să fie liniște în perioada următoare în Grey Sloan, însă nici pe departe: revine Addison Montgomery în episodul următor!

-B