[CRONICĂ] Grey’s Anatomy – 18×05 “Bottle Up And Explode!” & 18×06 “Everyday Is A Holiday (With You)”

Se apropie din nou acea perioadă din an, în care ne revedem cu rudele și încercăm să trecem cu brio peste mesele în familie. Partea cea mai bună este că astfel de reuniuni includ și alcool, ceea ce le face suportabile, pe de-o parte, însă pe de alta, riscul de explozie socio-scandaloasă este mare.

Că tot veni vorba de explozii, voi trece rapid peste episodul 5, deoarece a fost, practic, a doua parte dintr-o poveste începută în Station 19, în care Seattle este zguduit de o explozie a unei conducte de gaze. În urma incidentului, unitatea de primire a urgențelor din Grey Sloan Memorial se aglomerează rapid, iar ambulanțele continuă să curgă, însă cea mai mare parte a victimelor sunt pompierii de la Secția 19, ceea ce creează contextul ideal pentru ideile crețe ale lui Vernoff, respectiv crossover-urile, care probabil că vor continua până cel puțin unul din seriale se va încheia.

Mi-am mai exprimat anterior opinia referitor la astfel de „intervenții” în povestea unui serial cu 18 sezoane, comparativ cu fratele său mai mic, însă după câte se vede, nu este un obicei la care showrunner-ul ambelor seriale vrea să renunțe prea curând. Mai mult decât atât, în cel de-al cincilea episod al sezonului, se întâmplă un fenomen pe care l-am prezis încă de când am citit dorința lui Vernoff de a crea și a extinde acest Seattleverse, respectiv diluarea acțiunii – poate nu a acțiunii propriu-zise, însă cu siguranță m-ar fi atins altfel episodul dacă aș fi urmărit și Station 19 și aș fi știut cine este Dean Miller, personajul care și-a găsit sfârșitul în explozie și care a fost unul dintre principalii serialului cu pompieri. Pentru mine însă, este tipul din Hamilton pe care l-am mai văzut ocazional în contextul așa-zisului univers comun din Seattle. Evident, vorbim despre un serial în care producătorii nu s-au temut vreodată să scoată din peisaj (forțați sau nu de împrejurări) un personaj important, deci am putea spune că este încă o tradiție care se respectă, însă la un nivel ceva mai diluat, după cum am menționat mai devreme.

Ceea ce mai rămâne de menționat despre episodul în sine este suferința tuturor, care vine și în contextul unui an precedent în care veștile tragice au fost la ordinea zilei. De asemenea, este de menționat și stresul post-traumatic ce i se reactivează lui Owen, care asociază zgomotul și haosul din jur cu perioada nu tocmai ușoară pe care a petrecut-o în Afganistan. Deși este el însuși zguduit de situația în sine, reușește, cu ajutorul lui Teddy, să își revină în fire și să își îndrepte atenția acolo unde contează și unde este nevoie de el cu adevărat.

În Minnesota (iar nu este Meredith în mijocul haosului?), studiul lui Hamilton avansează cu Meredith la cârmă, care și-a luat în serios permisiunea de a-și construi propria echipă și, pe lângă Amelia și Kai, care făcea parte deja din echipă, aceasta îl cooptează pe Koracick, spre indignarea lui Hamilton. La rându-i consternată de reacția medicului-pacient, Meredith încearcă să afle de unde provine această aversiune față de Tom (nu că nu ar fi motive destule, dar tipul este un geniu, totuși). Aflăm că Tom și fiica lui Hamilton au avut o relație sexuală, ceea ce îl deranjează în mod evident pe Hamilton. Bineînțeles, Mer pune întrebările corecte: era minoră? Nu. A abuzat Tom de ea? Nu. A fost sexul consensual? Da. Evident, Meredith nici nu vrea să conceapă că o vendetă personală a finanțatorului va împiedica un posibil tratament pentru Parkinson, astfel că Tom rămâne în echipă, așa cum și-a dorit Grey de la bun început.

Rezolvând aceste conflicte mai mult sau mai puțin îndreptățite, Meredith se pregătește să ia zborul de dimineață înapoi spre Seattle, pentru a petrece Ziua Recunoștinței alături de familie. Planurile îi sunt încurcate de o furtună de zăpadă care lovește Minesotta, astfel că este nevoită să-și petreacă ziua de joi singură, într-o cameră de hotel. Tot singur are de gând și Nick să-și petreacă sărbătorile, astfel că, după o conversație telefonică, cei doi își unesc singurătățile și își țin companie, din toate punctele de vedere.

În Seattle nu ninge, însă medicii noștri sunt la datorie – fiecare cu motivele lui pentru care lucrează într-o zi de sărbătoare, care la modul general pot fi exprimate prin evitarea vieții din jur. Astfel, Miranda, Schmitt, Webber și Jo așteaptă cu mai mult sau mai puțină nerăbdare primele victime ale sărbătorilor: accidente casnice, prea multă mâncare, prea multă băutură… știți voi, aceeași poveste pe care o vedem și noi la știri la final de an. Prima pacientă care vine în propria sa mașină la urgențe este o femeie care așteaptă cel de-al cincilea copil și care ajunge la spital cu apendicele extrem de inflamat, dar și cu o plăcintă cu nuci pecan, așa cum cere tradiția (?!). Richard și Schmitt o operează de urgență, iar Jo ia decizia de a-i face cezariană, deoarece intervenția ar fi pus în pericol copilul nenăscut.

Tot la spital sunt și Owen, Teddy și Megan, care au grijă de Farouk, sub supravegherea lui Hayes. Situația lui pare mai stabilă, însă în scurt timp îi cedează inima, ceea ce presupune o intervenție de urgență și plasarea lui pe lista de transplant – să fie oare Nick cel care vine să facă intervenția? Vom vedea. Cert este că familia Hunt este devastată de veste, iar Owen este șocat și de faptul că Noah, veteranul care i-a refuzat de multiple ori ajutorul, ajunge din nou la Grey Sloan, plămânii lui fiind tot mai afectați de fibroza dobândită în urma campaniilor de peste granițe. Noah nu se răzgândește, cum devine mai stabil, își exprimă din nou intenția de a-și petrece ultimele zile alături de soție și copil, nu pe un pat de spital.

Amelia și Link se regăsesc în timp ce pregătesc cina de Ziua Recunoștinței pentru copii, în lipsa celor două surori, blocate din motive climatice în afara Seattle-ului. Amelia ține să menționeze că nu s-a schimbat nimic vis-a-vis de relația sa cu Link, însă nu se ferește să se bucure de prezența lui. Este de remarcat și că am observat un oarece flirt între Shepherd și Kai, însă încă este un teritoriu explorat prea puțin.

A fost o zi lungă, iar sărbătoarea propriu-zisă a făcut-o și mai lungă – iar alinarea vine de la mama lui Schmitt, care „a adus” cina de sărbătoare chiar în cantina spitalului, ceea ce a mai alinat din suferințele fiecăruia.

Până la urmă, orice sărbătoare e un prilej de a ne bucura și de a fi recunoscători, nu?

-B

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s